Cele 10 Strategii de Manipulare in Masă

Cunoști pe careva p'aici?

    

         Lingvistul nord-american Noam Chomsky a prezentat publicului, în ciuda împotrivirii agenților de dezinformare, ’’Cele Zece Strategii de Manipulare în Masă” cu ajutorul mediilor de informare la dispoziția guvernelor actuale; Radio-TV, Presa și Internet.

        Evreu, cu o gândire de excepție, filozof și investigator al fenomenelor social-politice, el a înaintat o petiție pentru a apăra libertatea de exprimare a multor controversați activiști, pro sau contra nazismului, religiilor, guvernelor, etc.
Pentru Chomsky, (și pentru multi alții) "libertatea de exprimare este mai importanta decât orice versiune a faptelor susținută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreține cu adevărul faptelor în sine."
Chomsky demască diferitele tehnici de manipulare a maselor avertizând omenirea de uniformizarea societății.

        Dacă cititorul își va rezerva ceva timp pentru a urmări cu atenție ce se întâmplă în jurul său, va observa că MAJORITATEA se comportă IDENTIC.
Spălarea la creier și formarea obiceiurilor, crearea de "idei proprii" care nu-ți aparțin, formarea și dirijarea mentalității de turmă, sunt unele dintre obiectivele acestor strategii criminale.

1. Distragerea în permanență a atenției publicului, departe de adevăratele probleme sociale. Publicul trebuie captivat de subiecte fără importantă, ținut mereu ocupat, ocupat, ocupat, fără nici “un timp pentru gândire. Show-uri, meciuri, filme, pe vremea Imperiului Roman această strategie se numea; "Panem et circenses" (Paine și Circ), adică; Dă-le proștilor (Goim=turmă de vite) distracție ca să nu fie atenți la politica ta.
DISTRÁCȚIE ~i f. 1) Lipsă de atenție (obișnuită sau momentană); neatenție. 2) Petrecere plăcută a timpului (de scurtă durată); divertisment; amuzament; agrement. [Art. distracția; G.-D. distracției; Sil. -ți-e] /<fr. distraction, lat. distractio (sursa DEX n.t.)

2. Cauzare de probleme și apoi, oferire de soluții.

            Această metodă se mai numește și ’’Problemă–Reacție–Soluție”. 

La început, se creează problema, sau „situația”, prevazută pentru a suscita o anume reacție a publicului, pentru ca tocmai acesta (publicul) să ceară ca măsurile mai dinainte stabilite să fie acceptate.
De exemplu: dezvoltarea intenționată a violenței urbane sau organizarea de atentate "teroriste" sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul să ceară legi represive, în detrimentul libertății. (vezi atentatul Illuminati din 11S și actul care a urmat numit The Patriot Act) care este împotriva Constituției.
Prostituția, vânzarea de droguri în scoli și pe străzi, găștile de cartier, și multe alte "probleme", sunt coordonate, strict controlate și "întreținute" de către guvern cu ajutorul politiei și a agenților infiltrați în aceste "afaceri".
Politia și forțele armate nu sunt plătite pentru a apăra populația (asta e o "cortina de fum"), ci sunt dresate și manipulate, sa protejeze guvernul contra revoltelor populare.

3. Strategia „în degrade”.

         Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, sau în ’’degrade”, în general pe o durată de zece ani.
În acest fel, au fost impuse condiții sociale și economice absolut noi din 1980 până în 1990.
Șomaj masiv, imigrație – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată câteva din schimbările care ar fi provocat  revolte sociale, dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acțiunii cu date diferite.

          O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a prezenta acea hotărâre ca “dureroasă, dar necesară’’, obținând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor.
Este mult mai ușoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat.
În primul rând, pentru ca efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendința (manipulată de-asemenea) de a spera că ’’totul va merge mai bine mâine” și că sacrificiul cerut va putea fi evitat.
În fine, aceasta manieră lasă publicului timp pentru a se obișnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit.
Exemplu: trecerea la Euro și pierderea suveranității monetare și economice, acceptate de țările europene între 1992–1995 și aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici.

     Cea mai mare parte a reclamelor publicitare destinate marelui public, folosesc discursuri, argumente, personaje și un ton absolut copilărești, infantile, ca și cum spectatorul ar fi un copil mic, sau un handicapat mental.
De ce oare?
Studii psihologice arată că dacă ne adresam unei persoane ca și cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate și cu o mare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacție tot atât de lipsită de simț critic, ca a unui copil de 12 ani.

                                                         În centru scrie: Fi Ascultător!
                                               

6. A face apel mai mult la partea emoțională decât la gândire.

        Este o tehnică clasică pentru a opri analiza rațională și, deci, simțul critic al oamenilor.
În plus, folosirea emoționalului deschide accesul la subconștient, pentru implantarea unor anumite idei, dorințe, spaime, impulsuri sau comportamente.

7. Menținerea poporului în ignoranță și prostie.

         A face în asa fel ca poporul să nu înțeleagă tehnologiile și metodele folosite pentru controlarea și robirea lui.
Calitatea educației data claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, astfel încât "prăpastia" de neștiință, care separă clasele de jos, de cele de sus, să fie și să rămână de neînțeles de cele dintâi.

8. Încurajarea publicul să se mulțumească cu mediocritatea.

       Incurajarea publicului să creadă ca e ”bine” să fi prost, vulgar și incult.
Îndoparea cu filme artistice și seriale, americane, emisiuni tele-realitate, și mult "sport", niște dobitocenii monstruoase care nu lasă timp pentru informare (studiu al realității).

9. Înlocuirea revoltei cu învinovățirea.

      A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligențe insuficiente, sau a capacităților și eforturilor necorespunzătoare.
Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimează și se învinovățește, ceea ce creează o stare depresivă, având ca efect abținerea de la acțiune (inhibarea emoțională).
Și, fără acțiune, ... nu exista revoluție!

10. Și, ultimul punct, a cunoaște pe oameni mai bine decât se cunosc ei înșiși.

     În ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale științei au săpat o prăpastie crescândă între cunoștințele publicului și acelea deținute și folosite de elitele conducătoare.
Mulțumită biologiei, neurobiologiei și psihologiei aplicate, ”Sistemul” a ajuns la cunoașterea avansată a făpturii omenești, din punct de vedere fizic și psihic.
Sistemul cunoaște individul mediu, mai bine decât el însuși.
Aceasta înseamnă că, în majoritatea cazurilor, sistemul deține un control mai mare și o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înșiși.